duminică, 26 octombrie 2008

Gellu Naum + Virgil Teodorescu + Gherasim Luca + Paul Păun + Dolfi Trost - Infra-negrul


autor: Gellu Naum/Virgil Teodorescu/Gherasim Luca/Paul Păun/Dolfi Trost
traducător: Dan Stanciu
titlu: Infra-negrul
carte: L'Infra-noir
anul apariţiei: 1947
colecţia suprarealistă
locul tipăririi: Bucureşti

INFRA-NEGRUL

PRELIMINARII LA O INTERVENŢIE SUPRA-TAUMATURGICĂ ÎN CUCERIREA DEZIRABILULUI


CATALOG

GHERASIM LUCA (1-15), PAUL PĂUN (16-30), TROST (31-45)


Gândirea exprimată în filamentele tari ale tăcerii şi convulsiei (1) o ia înaintea rădăcinii imposibile, i-o ia înainte şi o urmează cu ajutorul unei maşini pentru ridicat tone de priviri şi tot fluidul dintre plante (2).

Se deschide o uşă, o uşă drapată într-o rochie cu spatele descoperit, blasfematorie şi flagelantă, care exprimă protestul total al câtorva inimi cufundate într-o mare de fum şi silite, de această respiraţie în funingine, să calce toate imperiile unde pătrunde demonstraţia lor, triungiulară, fastuoasă şi metalică deopotrivă, ridicând geamurile rare şi disparate ale unei peninsule necunoscute vreodată, fugind împrejurul exordiului.

Ideea neagră a revoluţiei (3), pe care zidul n-o evocă şi chiar zidul, dispersat, aderă, înainte de-a se fi format, la distanţă de un metru de albul osului (4), la o lungime de undă de spuma gestului (5).

Ridicăm un pahar pentru a provoca zborul consistenţei sale (6), punem pe masă o foaie de hârtie pentru a găuri rezistenţele (7).

Acolo unde încep şi sfârşesc posibilităţile oricărei forţe materiale pentru a sugera alături de mătase abisul (8) care o atrage până la limita extensibilităţii sale, aruncându-i în aer monstruosul păr, provocarea ca unică eroziune (9) refuză să se ascundă în fibrele regretului.

Avem astfel un mic instrument de tortură în faţa noastră.

Umbra evitată apropie corpul şi caută cu o febrilitate greu explicabilă modalitatea de a putea identifica oricând lampa acestor fibre, fără a risca să împrăştie prin oraş oroarea pestilenţei sale neobişnuite, cu toate că ea pare să constituie condiţia necesară a acestui exerciţiu, comun speciilor ce încearcă să sfărâme singurătatea, secretul (10), înfăşurate parcă într-un semn de adio, himera aceasta emoţionantă pe care o uitasem, din cauza curiozităţii dezlănţuite de iubire (11).

În acelaşi timp, umbra teoretică a limbii (12).

Acolo unde deschizătura datorată ultimului nu îşi afirmă necesitatea, începe avalanşa negaţiei: o risipă nebună de da şi de nu, o suită de spectre perfect verosimile (13), cu degete repezi, vehicule ale unei rulete mai violentă decât cadranul cicatrizat pe care mersul său letargic (14) îl conţine.

Gestul care imită vocea, mai bine ca soluţia (15) cu pauze a necesarului, loveşte aerul cu puterea ceaiului absorbit de insectă.

Scuturând încet scaunul seducător (16), feţele noastre vor afla cifrele aerului (17), închis mai ermetic decât convulsia dintre buze. În jurul nostru, levitaţiile (18) îmbrăţişează coafuri lunatice, uşurinţa de nespus cu care ochiul se confundă cu ceea ce vede iar orgoliul urechii începe să priceapă ce e surd şi mut în cuvintele adormite pe bordura înaltă unde buzele chemate (19) răspund doar prin surâs.

Fireşte, dincolo de tăcerea cristalizată, se află un fluture mort, care mai oscilează, chemând încă palidele treme risipite, duşmanii apelor torturate zadarnic de o distanţă pe care o pârghie lipsită de imaginaţie (20) a învins-o radios.

Eroarea este întotdeauna intrinsecă.

Invocăm teroarea apei pentru a evita elastica sa consecinţă (21).

O ridicăm la rangul de teroare a pământurilor şi o difuzăm deasupra lumii, cu aripa atingând uşor şi chiar intrând în atolul aplicat ca o rană înghiţită din câteva sorbituri, cu frunzele care-şi pierd strălucirea, cu ochiul vrăjit de frunze (22), neştiind dacă trebuie să-i fie închis propriul vis fulgurant, neştiind vreodată, neştiind vreodată care sunt limitele şalelor în mână. Luna neagră a coşmarului vesteşte o trezire ce seamănă cu terorismul ridurilor pe care-l presupune obrazul acestei clipe (23), cu neputinţă de judecat în afara pendulei sticlelor uriaşe ale duratei, relativizată până la forma dorinţelor (24) – aceste femei ideale precum masacrul, îngheţate ca flautul de piatră pierdut în fluviu, alunecând de pe faleze în spaţiul celor două extreme, ce fac în aşa fel încât ochiul pedalelor să poată vedea în talpa ciclistului exact în momentul căderii.

Doar iubirea (25).

Doar ea, iubirea, care creează obiectivitatea cu ochi de întuneric.

E tot ce poate fi dorit în inima mişcării prelungite a naturii: venirea ochiului (26), prin noaptea pasională şi marea lui retragere către noi, fluture multicolor al invitaţiei, amant ideal al ubicuităţii veşnice (27).

Orizontul împrăştie o lepră generală, aruncând halterele fricii (28) la înălţimi de neatins.

Am deschis obrazul dinăuntru al lemnului, el ne-a răspuns cu o flacără (29) pe care gradele zilei suiau înet, respirând, printr-o injurie în trepte, cu o voluptate clădită mai degrabă din păsări şi minerale (30) decât din sadism.

Fosilele treze conspiră, sunt la fel de necesare vieţii ca şi inima tulburată de ceea ce încă nu poate numi.

Plăcerea de a pluti (31), pentru inima aceasta necontenit ingenuă, se află în colierul din vârful unghiilor sau în moartea moarului sau în cercurile aduse de vânt (32), de oceanul de tul extensibil şi totuşi atât de furişat, de răsunător, încât pasul lasciv al dansatoarei se preface, între pietrele palide ale ceştii, în cea mai frumoasă insectă.

Atingem, cu ochii noştri închişi, pasul propus de fum (33), primit până la ultimele lui consecinţe bolnave de bruma (34) cizelată pe umerii Ei; Ea, cu umerii (35) aprinşi precum lopata pierdută în infernul genelor; apariţia calmă (36) a acestei femei vesperale, în urmărirea fără încetare a unui infra-spaţiu (37), apropie până la confuzie halucinata aromatică (38) de unde i se vede întunericul, pe care Ea îl umple de graţie.

A căuta triplul pe ruinele dublului (39), în carnea cărnii umbrei. Locul unde se întâlnesc şi se despart toate cuceririle, toate prăzile (40). Conspiraţia cu pete limpezi a aceluiaşi labirint sfâşie frunzele aşezate pe cele cinci dimensiuni întunecate sub care somnambula cărbunilor (41) respiră. Diferenţa de nesuportat dintre zi şi noapte are formă de fluviu al unui impuls irezistibil către inima ca o capcană, ca o ceafă invadată şi roasă de o imensă cascadă vie, insinuantă, rănită (42) şi apărându-şi cu greu intimitatea, răsturnată cu putere între unghiile noastre.

Din nou femeia îşi arborează sânii lângă fantomă ca o provocare la epuizarea cunoscutului şi la transformarea sa neîntârziată în cea mai neliniştitoare întrebare.

Când visul din lampă se va termina, arterele femeilor iubite, oh, iubite la fel ca trezirile succesive (43) dintr-un somn fără trezire, arterele cu figura adâncă îşi vor vedea sângele cum se cicatrizează la lumina transparentă a unui pieptene; acolo unde se zbate organismul închis.

Însă lacul este foarte aproape şi malurile lui, umbre pasive (44) ca nişte lotuşi mari, alcătuiesc şi acum aceeaşi întindere plină unde spectrele excitate (45) îşi coboară pleoapele apăsate de un spectacol pe care nu-l pot opri – inaccesibila privire finală a ochiului, de o inexplicabilă forţă magnetică în ciuda acestui lucru.

GHERASIM LUCA/ GELLU NAUM/

PAUL PĂUN/ VIRGIL TEODORESCU/ TROST


O ÎNTREBARE


Poezia, iubirea, revoluţia sunt totuna.

O singură femeie cu buzele albite de sânge străbate culoarele plutitoare ale devenirii; liniile ei se pierd, ea nu poate fi atinsă ca obiect exterior, fiindcă poetul, îndrăgostitul, revoluţionarul devin ea însăşi.

Dar anti-poetul, duşmanul iubirii, anti-revoluţionarul îi cunosc mii de portrete mutilante, asupra cărora, într-o armonie contrariantă, îşi exercită în chip uimitor vraja lor regresivă.

Literatură, filozofie, politică, religie – aceste limite – iată la ce se închină ei; sinistra şi crispanta relaţie dintre oameni, opacitatea lor desăvârşită faţă de regnurile universale, asta obţin cu un succes inapreciabil.

În ceea ce ne priveşte, este vorba de o contra-vrajă în toate sensurile cuvântului şi mai

ales în acela care îi este propriu.

E cu putinţă?

Este vorba de a cuceri mijloacele de a face dragoste cu lumea şi – fără a recurge la metode gata făcute, cuşti cu două feţe dintre care una, cel puţin, poate fi îmblânzită – de a face să fie permanent şi colectiv ceea ce până acum nu era decât miracol în transmutarea amanţilor şi în câteva operaţii poetice şi anonime.

Care ar putea fi, la ora actuală, aceste mijloace cu tăişul inalterabil? Există oare?

Aceia care le presimt, fie şi numai în pasărea ce le atinge în treacăt părul, sunt chemaţi acum să dea un răspuns.

BUCUREŞTI 1946

de la 29 Septembrie la 18 Octombrie

Traducere de DAN STANCIU (preluată din culegerea "Întrebătorul")

Niciun comentariu: