duminică, 26 octombrie 2008

Guillaume Apollinaire - Onirocritică

autor: Guillaume Apollinaire
traducător: Taşcu Gheorghiu
titlu: Onirocritică
carte: Scrieri alese
anul apariţiei: 1971
editura: Univers
locul tipăririi: Bucureşti


Cărbunii cerului erau atît de aproape încît mă temeam de văpaia lor. Erau gata să mă ardă. Dar avea conştiinţa veşniciilor deosebite ale bărbatului şi-ale femeii. Două animale neasemeni se împerecheau şi trandafirii întindeau bolte de care atîrnau grele, ciorchini de luni. Din gîtlejul maimuţei ieşiră flăcări flori de crin în lume. În crîngurile de mirt un cocon înălbea. Îl întrebarăm de pricina înşelătoarei ierni. Înghiţeam cirezi smolite. Orkenise se ivi la orizont. Ne îndreptarăm către oraşul acesta, ducînd dorul vîlcelelor în care merii cîntau, şuierau, urlau. Dar, cîntecul ogoarelor arate era minunat:

Prin poarta mîndrei Orkenise
Pătrunde-un cărăuş fecior.
Prin poarta mîndrei Orkenise
Se duce-un biet rătăcitor.

Şi paznicii de la cetate
Sărind pe-acel rătăcitor:
"- Ce duci cu tine din cetate?"
"- În ea-mi las inimă şi dor."

Şi paznicii de la cetate
Sărind pe cărăuş fecior:
"- Ce-aduci cu tine în cetate?"
"- Inima mea ca să mă-nsor."

De inimi Orkenise-i plină
Şi paznicii rîdeau în cor.
Rătăcitor, calea-i haină.
Hain amorul, o, fecior.

Frumoşii paznici ai cetăţii,
Stau şi-mpleteau spăimîntător;
Pe urmă, porţile cetăţii
Se-nchiseră-n amurg uşor.

Dar aveam conştiinţa veşniciilor deosebite ale bărbatului şi ale femeii. Cerul îşi alăpta pardoşii. Zării atunci pe mîna mea pete scarlate. Către dimineaţă, nişte piraţi luară cu ei nouă vase ancorate în port. Monarhii se înveseliră. Şi femeile nu voiră să plîngă nici-un mort. Lor le plăceau bătrînii regi, mai viguroşi în dragoste decât bătrânele javre. Un sacrificator dori să fie jertfit în locul victimei. I se deschise cîntecul. Văzui acolo patru I, patru O, patru D. Ni se dădu carne proaspătă şi crescui dintr-odată după ce mîncai. Maimuţe asemeni arborilor lor violau morminte străvechi. Chemai pe una din aceste sălbăticiuni pe care creşteau frunze de laur. Ea îmi aduse un cap făcut dintr-o singură perlă. O luai în braţe şi-o întrebai după ce o ameninţasem că o voi arunca în mare dacă nu-mi răspunde. Această perlă era naivă şi marea o înghiţi.
Dar aveam conştiinţa veşniciilor deosebite ale bărbatului şi ale femeii. Două animale neasemeni se iubeau. Estimp, numai regii nu mureau de rîsul aceasta şi douăzeci de croitori orbi veniră să taie şi să coasă un văl menit să acopere agata nerămzie. Îi mînai chiar eu, de-a-ndaratele. Spre seară, arborii îşi luară zborul, maimuţele încremeniră şi eu mă pomenii însutit. Ceata care eram se aşeză pe malul mării. Mari corăbii de aur treceau la dunga zării. Şi cînd se făcu noapte de tot, o sută de flăcări îmi ieşiră înainte. Zămislii o sută de prunci băieţi ale căror doici fură luna şi colina. Ei îndrăgiră regii cu oasele scoase ce se fîlfîiau pe balcoane. Ajuns la ţărmul unui fluviu îl apucai cu amîndouă mîinile şi-l roti deasupra capului. Această spadă îmi potoli setea. Şi, galeşul izvor mă făcu să iau aminte că dacă aş opri soarele l-aş vedea pătrat, de fapt. Însutit, înotam către un arhipelag. O sută de mateloţi mă primiră şi ducîndu-mă într-un palat, mă uciseră de 99 de ori. Izbucni în rîs în acea clipă şi dansai, în timp ce ei plîngeau. Dansam în patru labe. Mateloţii nu mai cutezau să se mişte, căci aveam înfăţişarea înfricoşătoare a leului.
În patru labe, în patru labe.
Oraţele, picioarele mi se adunau şi ochii mei multiplicaţi mă încununau cu luare aminte. Mă ridicai pe urmă ca să dansez ca mîinile şi ca frunzele.
Eram înmănuşat. Insularii mă duseră în livezile lor ca să culeg fructe asemănătoare unor femei. Şi insula, tîrîtă de valuri, porni şi astupă un golf unde din nisip crescură numaidecît arbori roşii. Un animal moale, acoperit cu pene albe, cînta nespus de gingaş şi un întreg popor îl admira fără să se mai sature. Regăsi pe pământ capul făcut dintr-o singură perlă care plîngea. Învîrtii fluviul deasupra capului şi mulţimea se împrăştie. Bătrînii mîncau ţelină şi nemuritori nu sufereau mai mult decît morţii. Mă simţi liber, liber ca o floare la vremea ei. Soarele nu era mai liber decît un fruct pîrguit. O turmă de arbori păştea stelele nevăzute şi aurora dădea mîna cu furtuna. În crîngurile de mirţi încercai înrîurirea umbrei. Un întreg popor îngrămădit într-un teasc sîngera cîntînd. Oameni se născură din licoarea care curgea din teasc. Ei roteau alte fluvii care se ciocneau cu un sunet ca de argint. Umbrele ieşiră din crîngurile de mirţi şi se duseră în grădiniţele pe care le stropea un lastăr de ochi de oameni şi de vite. Cel mai chipeş dintre oameni mă apucă de beregată dar izbuti să-l trîntesc la pămînt. În genunchi, el îmi arată dinţii. Îi atinsei. Se auziră clinchete care se schimbară în şerpi de culoarea castanelor şi limba lor se numea Sfînta Fabeau. Ei dezgropaseră o rădăcină străvezie şi o mîncară. Era de grosimea unui nap.
Şi fluviul meu în repaos îi scaldă fără să-i înece
Cerul era plin de drojdie şi de cepe. Blestemam aştrii nedemni a căror lumină curgea pe pămînt. Nici o făptură vie nu se ivea. Dar cîntece se înălţau de pretutindeni. Intrau prin oraşe deşarte şi colibe părăsite. Adunai coroanele tuturor regilor şi plămădi din ele pe ministrul încremenit al lumii limbute. Corăbii de aur, fără mateloţi, treceau în zare. Umbre uriaşe se desenau pe pînzele îndepărtate. Cîteva veacuri mă despărţeau de aceste umbre. Mă deznădăjdui. Dar, aveam conştiinţa veşniciilor deosebite ale bărbatului şi ale femeii. Umbre neasemeni întunecau cu dragostea lor scarlată pînzele navelor, în timp ce ochii mei se multiplicau în fluvii, în oraşe şi pe zăpada munţilor.

Niciun comentariu: