Ilarie Voronca - Mic manual de fericire perfectă (fragment)

autor: Ilarie Voronca
titlu: Mic manual de fericire perfectă (fragment)
carte: Mic manual de fericire perfectă
anul apariţiei: 1973
editura: Cartea Românească
locul tipăririi: Bucureşti


(...)

Mi s-a întâmplat să privesc cu uimire, pe drumeagul unei păduri, o furnică opintindu-se ca să târâie între picioruşele ei o bucată de pai sau o aşchie, desigur minuscule, dar totuşi de două ori mai mari decât ea. Înainta cu îndârjire şi mai curând obosisem eu privind-o, decât ea să-şi continue munca de neînţeles. Printre ierburile şi zbârciturile pământului, ea sfârşea prin a dispărea fără să fi lăsat povara. Astfel, cu câteva fărâme de frunze sau fire de tulpine uscate sau prundiş, ea clădea în tainiţa pădurii un adăpost unde omul nu o va mai putea regăsi. Alte furnici încărcate cu materiale asemănătoare cu ale sale o încrucişau pe potecuţe. Nu păreau să urmeze un itinerar identic. Unele coborau, altele urcau. Unele coteau la dreapta, altele la stânga. Ceea ce oricare alt animal (începând cu cel mai semeţ, omul) ar fi dispreţuit, ele, furnicile, se chinuiau ca să strângă şi să păstreze. Ele ştiau deci să tragă din aceste fire de nisip, din aceste ace de lemn un profit pe care ochiul cel mai expert nu l-ar fi ghicit. Căci chiar dacă vreun venetic ar fi pătruns în ascunzătoarea lor, cum ar fi descoperit întrebuinţarea şi destinaţia exactă a lucrurilor pe care ele le îngrămădiseră acolo? Departe de lumina astrelor, într-o crăpătură a pământului, furnica zideşte un univers pe care celălalt univers, adevăratul, îl ignorează. Şi astfel, ca şi furnica, cu neînsemnate reflexe nebănuite de restul oamenilor, am reuşit să construiesc o lume în care visele mele evoluează în voie. Aceste firişoare de paie, aceste mititele aşchii, cui i-ar fi trebuit, când arbori măreţi se înălţau pe marginea aleilor, când flori cu mirosuri muzicale înveseleau câmpiile? Cine... afară de mine s-ar fi gândit să păstreze de la femeia neasemuită o mică sclipire a privirii, o aromă slabă a părului, un pas uşor pe prundişul grădinii? Prezenţa ta triumfătoare era de-ajuns celorlalţi vii. Ei vedeau, se apropiau de umerii tăi lucioşi, de mâinile tale, a căror strângere ar fi de-ajuns pentru ca flăcări şi pietre preţioase să populeze orizontul. Vocalele şi râsetele care cădeau cu zgomot de cristale şi de perle de pe buzele tale, cine s-ar fi gândit să le strângă, când gura ta şi fruntea ta şi nările tale şi toată faţa ta de izvor tâşnitor erau la îndemâna fiecăruia din cele cinci simţuri? Ar fi fost nebunie să aduni firimituri când eram în toiul ospăţului. Dar eu, la fel de încăpăţânat, la fel de avar ca o furnică, târam puţină strălucire sau puţină umbră căzută de pe silueta ta. Desigur, ceea ce luam nu era fragil decât în aparenţă, ca sarcina unei furnici. (...) O buclă din părul tău era mai puţin pieritoare decât părul tău. Un accent al vocii tale era mai durabil decât gâtul şi cerul gurii unde el răsunase. În vremi de belşug m-am purtat ca în vremi de secetă. Cu răbdare şi cu migală, cream din tine ceva care să fie numai al meu.

(...)