Stephan Roll - Puntea peste o lacrimă (fragmente)

autor: Stephan Roll
titlu: Puntea peste o lacrimă (fragmente)
carte: Moartea vie a Eleonorei
anul apariţiei: 1930
editura: unu
locul tipăririi: Bucureşti


În sângele plimbat diafan prin subterane inima e un felinar sau o colivie uitată printre păsări fosforescente. O pendulă prin ziduri macină ruleta umbrelor şi aşteptarea înapoia rotiţelor e un tic-tac pipăind orbii unui drum convex, deşi, după grilajul reveriei, o procesiune de pietoni uimiţi păşeşte spre săbiile ovale ale unui destin precis şi acelaşi. Violetă desfacere şi dureroasă de păuni în gâtlejul ocheanului ascuns în gesturile dezolate, în pâlnia de cenuşă picură minutul amar de frunze, când pădurea se suflecă în anotimp ca un flux spre naufragiul verii, ca o bestie înaintea fricii. Un ciorchine de inimi putrede pulsează sângele verde din memorie, salutat prin arbori, întinde praştia rădăcinilor, îndepărtând pe o mare de înfrângeri imanente corabia de flăcări, steagurile purtate în privirea fără reflex pentru fâlfâirea din vocea metalelor. Iată cameleonul monezilor schimbând mişcarea în altare a indivizilor, iată manivela bancnotelor strângând în faldul cifrelor oamenii înghesuiţi departe de grădina sub cer a zilelor; iată un clopot se smuceşte din gâfâirea de cristal a turlelor şi se sfărâmă în ruine, unde metaforele de cerneală ale umbrelor s-au transformat în lilieci, sau într-un baldachin de viţă funebră, şi un dangăt se cariază în urechile surde ale pietrelor.

(...)

Eleonora! Numele tău mi l-am amintit după o peregrinare de evenimente viitoare, după ce am dus pe umeri grămezile de lanţuri ruginite printre asasini, după ce am consumat toate satisfacţiile deşarte. Un castel iluzoriu, un castel clătinat pe piscul unui crin flagelat de deznădejdi, desparte doi oameni paraleli, cu privirile împlământate până în prăsele unul celuilalt. Ziua s-a depărtat ca o hârtie dusă de vânt printre bănci, părul s-a urnit într-o culoare de fier, apăsând cu o cătuşă despletirea spre o flacără de astre neştiute. Gândul murmură citind departe un caiet de stenografii ciudate, de vârste neidentificate, de răzbunări, de odăi de porţelan; gândul se încuie într-o colivie de raze unde pluteşte peste un umăr de silex o ameninţare de vegetaţii vertiginoase, cu potirul de venin oferit înălţimilor. Privirea ta, Eleonora, se acoperă de pene, privirea ta e o subterană cu intrări neştiute, o privire cu uşi secrete, şi-n îmbrăţişarea noastră se întinde o stepă aridă, aşteptând să izbucnească o cavalcadă de ape, de pietre, de păduri teatrale, de valuri ca o invazie de blănuri. Iată balcoanele părăginite, cum se umplu de femei colorate şi culori cari se sparg ca porţelanele subţiri; femei căutând sub lună un cântec ca pe o ghitară fără corzi, un obraz, căutând un pericol pentru pielea lor fără nici o cută. Singur, un braţ e despuiat şi încăpător ca o veşnicie lângă tine.

(...)

Pe pereţii orbi după migraţia lămpilor, au rămas panopliile ducând pe o tavă verticală femeile prăfuite, femeile furate pe caii neastâmpăraţi ai strămoşilor cuminţiţi în aureole şi portrete. O rază se zbate între tine şi universul conspiraţiilor, o rază ca o cheie adusă de porumbei sub aripi descuie lacătul de lumini, ungherul scump al bifurcărilor, unde mişcările gândului se întretaie ca o foarfecă, tăind un holocaust de roze, un desemn de amintiri crenelate. În fantasticul itinerar, în saliva de curcubeie, toate drumule îţi vin pe limbă ca linguri coclite; limba care a ştiut lingoarea zahărului, ţurţurii cucutei, în dinţii mici ca zimţii de fildeş scrâşnea nisipul unei vremi care se năruia peste tine şi palma ţi se umplea de pietre încinse şi împrejurul tău mişunau infamii, veniţi să-i linşeze de bună voie peste sexele cabrate.
Eleonora, la întoarcere, în noaptea în care te-am cunoscut, lămpile îşi pierdeau obrazul lăsând să se întrezărească scheletul aurorei, împotriva căreia a trebuit să încep să lupt, să mă baricadez după propriul meu mers, să descui cu brutalitate uşile zăvorâte, să ridic storurile, s-o înghesui în odăi, - o auroră neagră de foşnete - în beciuri, ca pe un cadavru al propriei mele crime, înainte de trezirea oamenilor cari vor descoperi asasinatul privindu-se în oglindă şi descoperindu-se mânjiţi de sânge. (...) E un drum de ghirlande străbătut până la tine, printre lăcustele de oxigen, printre stâlpii lunii, în inelul aleilor, când ora, ca o caleaşcă de crepuscule, te aducea pe un covor de sunete, pe o lamă care retezea de la rădăcini cuvântul de adio.

(...)