Saşa Pană - primăvară transparentă

autor: Saşa Pană
titlu: primăvară transparentă
carte: echinox arbitrar
anul apariţiei: 1931
editura: unu
locul tipăririi: Bucureşti


sunt oglinzi care nu se văd
ilarie voronca

il fait toujours nuit quand je dors
paul eluard


O uşă de pământ s-a deschis în pământ şi, printre lacrime în zăbrele, corpul tău străveziu s-a strecurat pe un scrânciob de lopeţi şi frânghii, spre aventura de lut, la ora când după un transparent ploaia ascundea soarele mai proaspăt ca în alte primăveri. Corpului tău mai străveziu decât inimile albastre ale prinţilor, cine-i grăbea până ieri pasul în fregată - de câte ori prin zi - spre grădina cu pansele în doliu, printre aripele elegantelor lalele sau prin chioşcul cu amurg al viei. Un pas ireal clatină balconul şi se opreşte la fereastra cămării, cu urări de bine rostite din privirea bună ca o amforă de hidromel, ca o pavană din mucegai.
Pentru fiecare potriveşti ca o funtă cuvântul cel mai alb şi pentru moarte nici unul. Ţi-au ţesut vinele sclerozate în braţele cât baghete magice cu ace şi ţi-au petrecut sub încheieturi esenţe: dar vocea - aproape ţi-am uitat-o, vorbeai totdeauna cu pedala surdinei - se golea precum o carafă de suferinţă şi, în locul cuvintelor epuizate, mă urmăreai cu odăjdiile lacrimelor.
Bulgării primăverii s-au prăbuşit, o plapumă te-a încuiat cu lacăt etern şi-ai rămas amintire. Dar văzduhul tremură ca pleoapă şi, din fiecare casă unde ai trimis o azimă, te mai urmăresc cu gâtlejurile uscate şi-ţi împletesc iederă, mulţămirile. Fruntea ta e azi mai frumoasă şi sufletul mai mlădios sălăşluieşte şi te sărută în fiecare gând al meu.
Ridic oblonul pentru liliecii de aur şi amintirilor zvârlite ca mănuşi uzate. Mă plimb printre voi cum prin magherniţa cât o nucă a unui anticar; dar cum mă doare plăcut fiecare grăunte de praf! Câtă anarhie în rafturile uitate! Fiecare plic închide un alt, şi nicăieri aceleaşi ierburi decolorate. Trec amintirile sau galerele de abanos? Dintre platoşele tâmplelor, un far orb le luminează cărarea şi coloanele se împiedică de sicriul prăvălit la răspântia drumurilor. Amintire, igliţă ce mărturiseşte întreaga broderie.

*

Primăvara, acest oxigen verde, deschide poarta anului. Numai o frontieră de nelinişti şi, printre clipele culcate pe spate, lunecă un evantai de umbre şi se ascunde printre pomii în cavalcadă.
Fiecare frunză e o inimă presată la pieptul acestui echinox. Rândunicile sunt cavalerii eleganţi ai unui ev fără blazon. Privighetorile şi-au ascuns cântecele vinovate la subţioara ramurilor, după ce din aripi au primenit aerul şi presimţirile. Prin pădurea de fragi mă ascund de pietrele întrebărilor, vâslaş cu inima un steag ciuruit. Acest mesteacăn în năframă albă mi-a fost prieten într-un vis pipăit cu vârful sufletului. Într-un vis cu daruri răvăşite peste un prundiş albastru. Pădurea oficiază printre ogive o melopee din cădelniţe verzi cu eleganţe de menuet.
Umbrele flutură un fular de vis şi beteală. Fiecare pagină de opium scrijeleşte un răboj în care ziua următoare va citi regretul unui peisaj absurd incendiat. Da! Prin gaura de ac a pupilei, câte serpentine nu trec, câtă purpură nu se ţese. Primăvara, pentru stilul inimii, solecismele sunt iertate.
Prietenă Tăcere, te iubesc cu buzele noastre apropiate ca două ţări pe hartă. Te cobor, mi te apropii ca o fântână cu cumpănă din care scot comori imponderabile margherite. Din arterele retezate în gând, voi stropi crinii fluizi oferiţi în dar de logodnă. Îmi voi mistifica inima naufragiată după vitralii magice. Voi săruta părul tău ca o flacără de alge negre. Azi aerul e proaspăt ca la începutul lumii şi lumina e nouă ca în ziua întâia.
Peste zăpezile visului, urma ţi s-a pierdut ca şi ghirlănzile unui flutur prin aer. Un izvor fără început, pentru care truda urcuşului prin munţii de onix sau cioburile trecutului sunt zadarnice.
Numai azi culorile steagului sunt din piersici, gazele şi preludii. Când zefirul trece prin flaut grădinile cu păsări cochete, vilele primitoare apleacă reverenţa uşilor precum file de album.

*

Ora 24. Sub scaieţii de magnezie ai stelelor, ecoul liniştii îndeasă câlţi de păpădie în ureche. Din beciul cu beznă roşie al arterelor de rubin, sângele îşi răspunde cu ţignalul sergenţilor. Acum fiecare piatră ascunde o emoţie nelămurită şi fiece emoţie este soclul statuii tale de toate zilele pe care vântul şi neînţelesul o poartă - cristal de eter - prin continente şi suflete. Acum inima descrie un aritmogrif în toate senzurile căruia se ciocnesc tuberoze. Sub crengile de alun, cine se joacă cu inimi de porumbei cum s-ar juca cu nasturi? Un scripete nevăzut coboară urcă printre măruntaiele de catifea umedă şi caută dunele tremurânde sub briza reveriei.