Ilarie Voronca - II (Cu lebezi înserezi)

autor: Ilarie Voronca
titlu: II
carte: Incantaţii
anul apariţiei: 1931
editura: Cultura Naţională
locul tipăririi: Bucureşti



Cu lebezi înserezi pe eşarfa de sânge,
Cu fruntea clatini marea în amintire-adusă
Din cavaler rămâne o linişte mai frustă,
În taur şi-n păianjen se zvârcoleşte-un înger,

În diamant miezul nopţii, în curcubeu un vierme,
Când vin de la păşune, cascadă albă, caii,
Nisipul sparge lumina la ţărm ca un caic,
Degetul tău sau al meu va atinge guşa unui luceafăr.

Dar cum revine şoimul la umărul luminii,
Se va întoarce ziua când sânul tău femeie
Cântec suit din iarbă în frunzele de miere,
Gheţar întârziat lângă dimineaţa acestui şarpe.

E trenul, o adiere prin clopotul de grâne,
În ghindă peisagiul continuă-o arsură
Da, perlă-n heleştaie, şi-n stridie iarnă pură
Cu anotimpul strânge pădurile ca frâne.

Să culegi din petalele somnului o crizantemă de fosfor,
Să tai fereastra mării cu un rubin lăuntric,
Când sângele păstrează păsările de frig,
Când se-apropie de buzele tale oglinzile de la Nord,

Când prin tâmplă viaţa ca o sămânţă se umflă, trece,
În laptele răcoros care-a spălat furtuna,
În cântecul greierului ascuns în piersice,
În ploaia printre brazi cu un ceardac la Putna.

În fulgerele sunând ca linguriţe de-argint,
În cămara cu-arome de suvenir, de gutuie,
Surâs, ca o mănuşă, uitat în pian, în fluier,
Din ringlodă spre-albastru mai profund suind,

Până-n monedele dansului, până-n hohotul pâinii,
Până-n părul conducând la mansarda din flaut,
Până-n omida odihnită pe crepusculul mâinii,
Până-n versul acesta în care te cânt şi te laud,

Invizibilă ca vulturul alb care conduce furtuna,
Invizibilă ca odihna păsărilor de mare pe spumele viziunii,
Invizibilă duci turmele de ape spre marile toamne,
Invizibilă eşti în respiraţia mea ca luna în sărutul oceanelor.

Cu-obrazul de catifea întârziat în mireasmă,
Şi cu rotundul chiot trezit în os, se rupe,
Când inima e-o algă în care dorm scoici scumpe
Când inima s-a frânt în aburi ca o azimă.

Un armăsar cheamă vântul în panoplia reală,
Ochiul aruncă flăcări ca un coif în orbite
Şi amintirea-ncearcă lacătul din cuvinte,
Prin pământul de sticlă se străvăd trâmbiţele anotimpului.

Dar în veninul acesta e o iubire viitoare,
Ca zborul care creşte, nebănuit, în larvă,
Ca-n penele albe ale nopţii, viscolul - o agrafă -
Ca lumina răsărită pe mormântul tinerei oarbe.