Arthur Rimbaud - Velierul beat

autor: Arthur Rimbaud
titlu: Velierul beat
carte: Integrala poetică
anul apariţiei: 1999
editura: Eminescu
locul tipăririi: Bucureşti


Cum lunecam la vale pe-a apelor oglindă
N-am mai simţit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Roşii-i luaseră drept ţintă
Legându-i, goi, pe maluri, de coloraţii pari.

De echipaje nu-mi mai păsa cum - că poartă
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. - Când,
Cu edecarii-odată, se stinse orice ceartă,
Am fost lăsat de Fluvii oriunde să mă-avânt.

Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De ţânc, am dat năvală prin al mareei val!
Şi nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai văzut vreun iureş atât de triumfal.

Furtunile-mi sfinţiră treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dănţuit
- Şi zice-se că ele doar leşuri duc, haine -
Vreo zece nopţi, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!

Curata, verde undă, mai dulce decât pare
Copiilor chiar mărul cel acru, m-a spălat
De vărsături şi pete de vin; zvârlind în mare
Şi ancoră şi cârmă, în voie m-a lăsat.

De-atunci mă scald întruna în Marea lactescentă,
Ca-ntr-un Poem de aştri pătruns şi devorând
Azurul verde-n care vreun înecat - absentă
Şi palidă stafie - coboară când şi când;

Şi-n care, dând culoare sălciilor seninuri -
Deliruri şi cadenţe ascunse-n străluciri, -
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roşieticei iubiri!

Ştiu bolţile ce crapă sub fulgerele dese,
Ştiu trombele, şi Seara, şi Zorii plini de-avânt -
Popor de porumbiţe, - şi am văzut, adese,
Tot ce crezuse Omul că vede pe pământ!

Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi şi viorii, -
Cum draperia mării, foşnind, sub zări îşi strânge
Talazurile - parcă eroi de tragedii!

Visat-am noaptea verde cu-omături uluite -
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, -
Mişcarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântătoare arzând incandescent!

Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă -
Ca nişte vaci zălude izbind în stânci, avan -
Fără-a visa că talpa Madonelor, din urmă
E-n stare a împinge puhavul Ocean!

Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere şi piei de om şi flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca nişte hăţuri pentru verzuiele vâltori!

Văzut-am bolţi dospinde, cu stufărişuri, unde
Cu-ncetul putrezeşte câte-un Leviatan!
De-asemeni, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!

Gheţari, bolţi de jăratec, sori de argint şi aur
Şi sidefii talazuri, - epave-n vreun golf brun,
Unde, căzând din arbori scălâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasă un negricios parfum!

Aş fi dorit să vadă copiii-această lume
A apei, - peştii-aceia de aur, cântători.
- Ieşeam în larg pe-un leagăn de înflorite spume,
Mă-nnaripa o boare de taină, uneori.

Martir sătul de Zone şi Poli, purtam pe buze
Suspinul mării - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze -
Şi-ncremeneam precum o femeie, în genunchi...

Eram aproape-un ostrov podit cu găinaţuri
De paseri cârcotaşe, cu ochi bălai, - plutind
Până simţeam că-n plasa de-odgoane şi de laţuri
Coboară înecaţi, d-a-ndoaselea, dormind!

Velier pierdut sub părul atâtor mări pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, -
Eu, căruia nici Hansa cu navele-i făloase
Nu mi-ar fi scos din apă scheletul cherchelit;

Eu, slobodă odraslă a fumului şi-a ceţii,
Ce sfredeleam chiar cerul, roşcat precum un zid
Ce poartă - hrană dulce, visată de poeţii
Blajini - licheni de soare şi muci de-azur limpid;

Eu, scândură năucă, smălţată cu planete
Electrice, şi trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;

Eu, ce simţeam la cincizeci de leghe depărtare
Maelstroamele şi chiţii gemând în rut, perechi -
Eu, torcătorul veşnic de-albastră nemişcare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!

Văzut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
- O, Vlagă viitoare, milion de păsări de-aur.
Ţi-s nopţile acestea, loc de surghiun şi vis?

Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâşietori sunt zorii.
Cumplită-i orice lună, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! în mare să dispar!

De mai doresc vreo apă din Europa, iată
E balta neagră, rece, pe care-n asfinţit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biată
Bărcuţă, ca un flutur de Mai, abia iţit.

O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăbuşii bumbacului să fiţi!
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliţi!