Gellu Naum - Zimzum

autor: Gellu Naum
titlu: Zimzum
carte: Focul negru
anul apariţiei: 1995
editura: Eminescu
locul tipăririi: Bucureşti


Să mai păstrăm pe frunţi o nerăbdarea mea
luciul de seceră al încruntării
ziua mulatră s-a culcat pe lespezi
o linişte răzbate de dincolo de porţi
în ochiul calului a tresărit un corb

iată cortegiul zestrea lui de alveole
sub blănile de urs fiecare îşi poartă cele trei trupuri
sintaxa rugului şi amintirea ceremonială a uitării
ziarul s-a îngălbenit pe rîşniţa de piatră
trei aripi pentru fiecare şi complicata lor mecanică nomadă
cînd agitîndu-şi coama ca pe-o coaliţie a consimţirilor
un arbore ne inventariază glasul

orbita unui zîmbet mîncat de aqua-forte
inaugurează ora iubirii exemplare
pe litera claviculei se prăbuşeşte cerul vegetal
cum să transform balansul obscurului genunchi
în cumpănă severă a celorlalte gesturi
un zar cu toate feţele egale rostogoleşte numere în palma jucătorului

o şoapta mea fecundă încetinirea mea
limbă de lut şi coapsă a cenuşei
tăcerea îşi dezleagă fîntînile retrase
aud cu degetele şi cu cerul gurii
o claritate densă pleoapa unui semn

ochii de seară îşi refac pupila
mari monumente cad în somnolenţa lor fanatică

tu rezemată de copac încearcă să păstrezi
mărul pe cap eroarea săgeata prevăzută
nici o primejdie nu mai ameninţă aceste cîmpuri
vînatul s-a ascuns în glezna vînătorului
şi eu cu gura plină de alice
cu nara ninsă de o veche împietrire
neocrotit de nici o neîncredere de nici o spaimă
cu dinţii pieptenului sap exilul unui nume
pe clopot în bătaia lui egală

rămînă deci polenul meu justiţiar
pe scoarţa stearpă a cuvintelor în adierea lor căruntă
uitat coclit de ploi printre legume
la domiciliul fulgerului profesional
o înmulţire lentă pulverizează sensul
şi pentru că vorbim despre aceasta
grumazul tău şi bustul readuc penumbre de prestigiu
datoare şerpilor şi discobol cu sîni
arunci departe ca pe un miracol inutil
umbrela de ecouri şi cuferele proporţionale
pentru un somn aproape confluent

sfătuitoare maniacă neliniştea ne-a părăsit pentru un bal tăcut
cu masca ei de fîn lipită pe obraji
(mîine oricum ai să-ţi reiei călătoria peste cîmp
în aclamaţiile verzi ale lăcustei)

lampa uitată la fereastră ne umezeşte umbra
furca se răsuceşte singură spre întuneric
ceara călduţă a sărutului ne apără

poate că iarba ameţită de amintirea unor vechi înecuri
ne-ascultă respiraţia ca pe un stol de peşti