marți, 30 septembrie 2008

Virgil Teodorescu - Norii gîtului

autor: Virgil Teodorescu
titlu: Norii gîtului
carte: Cît vezi cu ochii
anul apariţiei: 1983
editura: Eminescu
locul tipăririi: Bucureşti
notă: posibil să apară iniţial în volumul "Butelia de Leyda".


Sub ochii polipului
întovărăşind tremele regretelor
pe cîmpurile haotice de sare
trec păsări mai mari decît nopţile
trec saci vii care-ţi acoperă şoldul
ca o armată înfrîntă şi fugărită spre mare
şi Tu mai tăcută decît fildeşul
întinzi mîinile
de mîinile tale atîrnă promisiunile morţii
şi ele pătrund în ochii mei ca într-o plasă de fluturi
Tu te culci te înveleşti în mantaua uşilor adormite
te culci peste stiletele calme ale paşilor mei
teribilii mei paşi înfloritor răvăşiţi
bătrîne falduri de piatră
înecate în ierburi

Zilele îşi devorează amiaza
zilele ne schimbă între ele ca pe un spasm de var
zilele trec prin noapte ca un imens cal acefal tîrîndu-şi stăpînul
zilele şi nopţile ne schimbă uşor sentinţele vocii
mai greu decît tăcerile din vastele săli
decît fastidioasele ramuri întunecate
crescut în jurul plăgilor în care mereu te scufunzi
purtate pe frunţi în loc de bureţi sfîşiaţi
în locul cifrelor fatidice împînzind scările de călărie
uimitor de limpezi pe aceste dureroase faleze
o dată cu arborii intrînd în busturile sparte
şi o dată cu marea compasiune a pietonilor
pentru vechiculele repezi

Zilele îşi împrumută inelul de opal
mai tăcute decît păsările din armoare
decît dantelele înconjurate de călăreţi
visînd cu ochii deschişi profilul iubirii
filigrana pădurilor sub întîia zăpadă
prin sînul tău de fun drumul trăsurilor
care dispar cu noi în paloarea pianelor
pe aceste cîmpii haotice de sare
unde cadavrele cîinilor sînt pline de şopîrle
şi fluierul enorm pluteşte deasupra buzelor noastre
dar niciodată iubita mea nu auzim
melodiile îmblînzitorului
Nu auzim niciodată căruţele tăiate în marmură roşie
strivind lampioanele atente
niciodată cînd auzi melodii nu întreb

Nu întreba Nu întreba Nu întreba
Nu întreba oricare dintre ele e pulpa ta ca osul aripei
e pulpa ta cea mai mortuară
e firul de salivă cu care înveleşti obiectele
la miezul nopţii
ultimul supravieţuitor
purtat de vînt peste case
ultimul corsar ruginindu-şi halebarda
castana cînd îşi dezbracă limfa
ultima gheară rănită care mai rupe o singură dată
înainte de a se retrage
neîntreruptul nostru sărut
otrăvit pe o mare distanţă
nopţile fluviului în care cade
planta cu gîtul de fildeş
deasupra unghiilor noastre sălbatice
care ne întrerup ne apropie şi ne despart
aşa cum în somn flăcările ne cuprind îngrozitor de repede
îngrozitor de repede întindem mîinile implorînd
pentru scurt timp străbat aerul orhidee bolnave
femeile ies ca nişte trestii
din statuile ude
împodobind misiunea franceză
cu părul lor şovăitor susţinut de pahare
celor din urmă le înmoaie piciorul în sînge
celor dintîi le oferă scheletul gotic al catedralei
penultimul pluteşte la geamul trenurilor în goană
aruncîndu-şi umbra majestuoasă
ca o dansatoare închisă în colivii
ca un buchet sufocant

Mult mai tîrziu
cînd apele fug înnebunite pe nesfîrşitele şesuri
se deschid
ca o inexorabilă pasăre de diamant
aceste mîini care nu-mi aparţin
pentru că au putrezit în părul tău
aceste carnagii care nu-mi aparţin
pentru că sînt oglinzile dragostei
ale dragostei da ale dragostei

Acest liliac orbitor care ne mănîncă genunchii
semnul convenţional din vertebrele noastre
un semn de nobleţe
canalul subteran unde marele lac se va strînge
ca un păianjen ameţit
un spion pe care îl salvăm înainte ca apele să ne sugrume
Dar dacă ne dăruim braţele cascadelor
dacă putem suporta braţele
buteliilor de Leyda
instrumentelor chirurgicale
alfabetului morse
surorilor siameze
în timp ce una doarme îşi continuă visul în cea care se piaptănă
lupilor dacă le dăruim tendoanele noastre de feldspat
pentru ca întunericul să-i recunoască
şi dacă oprim jumătatea lichidă din noi
pentru hiene şi pentru dragoste
mereu înşelaţi de sania care se aude departe în cărnuri
de plimbarea în piei calde sub lună
pe marea îngheţată într-o maree prelungă
înşelaţi mereu de omul cu ochiul plesnit
într-o continuă abluţiune
cu creierul de vînt
într-o continuă abluţiune
plimbîndu-şi pe sub arbori
exasperanta lui frumuseţe
El te poate ucide oricînd rupînd o cheie
te poate schimba în nisip
în platină fumurie
în catifea în rădăcini polare
mersul lui pe marginea orbitei
e o frînghie de ceaţă pe care ne-o aruncă din cînd în cînd
ca să cădem precedaţi de cataracte
pentru că niciodată nu ştim
pericolul extrem care ne înconjoară

Dar tu îmbracă aceste bucăţi de cărbune aprins
toaleta eternului somn
şi pleacă întovărăşită de cormorani şi de voaluri
pleacă pe cîmpiile haotice de sare
şi nu te opri decît atunci
cînd vei întîlni straniile stînci ale mării
decît atunci cînd vei întîlni al treilea sinucigaş
cu inima mîncată de şoareci
cu părul smuls de unghiile sumbre
cu gura plină de lăstuni aprinşi
Nu te opri nici atunci
Pentru că mai departe te aşteaptă buldogul flămînd
cu nările translucide
Nu te opri cînd întîlneşti dimineţile
catedrale şi lăzi cu dinamită la marginea mării
pentru că sub valuri sînt castelele în care locuieşti
sub valuri sînt rechinii taciturni
şi branhiile lor se clatină
ca buzele amanţilor îndepărtaţi
ei ţi-au pregătit de mult patul de broaşte
pe care va trebui să adormi
ţi-au pregătit să visezi rassa rechinilor princiari
adoratori ai vegetalelor
rassa rechinilor care îşi păstrează solzii în casete prea vechi
ca pe bijuteriile de familie
în amintirea crimelor din larg

Nu te opri nici atunci
Mai departe sînt degetele tale tremurătoare
care vor creşte mult timp deasupra apelor
ca un polip
sînt uşile tatuate în negru şi mov
care duc în golurile de aer
blestemul din dinţii funeşti ai şerpilor
în care cad sîmburii livezilor
Sau scîndurile peste care plouă atît de fraged

Aleargă aleargă sub norul pleoapei tale
şi ascunde în fructe oasele tale strălucitoare
ca într-un coral părăsit
scoicile îngropate sub lespezi
pe care le simţi cum se mişcă încet
aşa cum atingi obrazul iubitei
sau cum dintr-o dată se revarsă
ca o panteră muşcată de crocodil
dorinţa absolută şi totodată mortală
cum aş dori să-ţi arunci gîtul tău de lup înapoi
pentru că nu vreau să întîlnesc în drumul meu poduri
cum aş dori să nu ştergi urmele de sînge
pe care le întinzi peste tot ca primele cuneiforme
cum aş dori să-mi arunci prin fereastră
culoarea pulpelor
sandalele să mi le legi la ochi
ca pe un şobolan alb
paralizia orbitei
pentru că recunoaşte cu prisosinţă acelaşi ţesut cristalin*
acelaşi obiect împrăştiindu-şi în umbră teroarea determinată
spaima celor 99 de savanţi care ne-au imobilizat pupila
Teroarea oamenilor îţi va procura bani de drum
pe aceste cîmpii haotice de sare
o nu mă chema atît de sfîşietor
iubita mea pe care sînii cresc ca o furtună
mai departe sînt fosforescentele cadavre plutitoare
eşti tu mai departe o corabie pietrificată
sînt decapitaţi îndrăgostiţi de frunţile lor
spinările plăpînde ale sondelor care se îneacă într-o erupţie de palme
sînt paşii mei călcînd nevăzuţi peste cuţite
mîinile tale de care spînzură
nupţialul linţoliu

1943


-----------------------------------------
*Asemănarea unei persoane cu figura stranie pe care aceasta o furnizează visului, uşoara şi misterioasa transfigurare a trăsăturilor, micul număr de pietre perfect curate care îi ies din urechi şi tot timpul mersului, costumul de fier forjat, mîinile dispuse arhitectural şi care înnoadă într-un mod desăvîrşit, cele două capete diametral opuse ale clanţelor, colosala maşină de scris din mijlocul cîmpului pustiu, acoperită de raci - asemănarea aceasta surprinzătoare acum şi de-abia mult mai tîrziu, cînd paralizia ochilor a devenit totală, ne conduc în camera de sticlă, spre centralul monument al fluturelui, unde, în umbră acelaşi număr de obiecte sînt dispuse întotdeauna în acelaşi fel într-o petrifiantă coincidenţă.
O pînză de păianjen înveleşte această gravă prezenţă cu o graţie încîntătoare.
Dar numai atunci cînd culoarea ei va căpăta o excepţională violenţă, invizibilitatea, pe care o arborează mereu, va putea fi apreciată.
Laba de ambră a pisicilor, mănuşa lichidă, bobinele, lupul care se plimbă în jurul sînilor tăiaţi de un dirijabil alb, străbătut de roiuri de furnici înaripate pînă cînd se sfărîmă buzele acestei femei pe care voi putea vedea, în sfîrşit coloana mea vertebrală în partea de sus acoperită de magnolia, mă voi putea vedea cum alerg după mine cu furie, înarmat cu un vultur, cum te apropii, cum mă întrec şi mă întorc fără încetare, pe cînd aceste două animale sînt în realitate o mare pasăre ocupată să-şi mănînce propriile pene care încep să ardă graţie unei perspicacităţi neîntrerupte.
Intrînd în scenă, celebrul actor Talma, avea puterea prin forţa voinţei sale teribile, de a face să dispară vestmintele strălucitului şi numerosului său auditoriu şi de a substitui acestor personagii vii tot atîtea schelete.
Cînd sala era plină cu aceşti stranii spectatori, emoţia dădea jocului său o extraordinară putere.
De o mie de ori am să repet: asemănarea surprinzătoare acum şi de-abia mult mai tîrziu, cînd paralizia ochilor noştri a devenit totală, ne conduce în camera de sticlă, unde în umbră acelaşi număr de obiecte sînt dispuse întotdeauna în acelaşi fel, într-o petrifiantă coincidenţă.

Niciun comentariu: