Gellu Naum - Vasco da Gama

autor: Gellu Naum
titlu: Vasco da Gama
carte: Vasco da Gama
anul apariţiei: 1940
editura: Rotativa
locul tipăririi: Bucureşti



călătoria aceasta pe un ocean de oase
purtând uneltele esenţiale: somnul, dragostea, sângele
din port în port, neliniştitoarea ambarcaţiune trecea nestingherită
la docurile poetice se declama
ce orgi orizontale desfigurau pânzele?
spartă, carcasa navei, singura în stare să facă faţă uraganului, continua zigzagul unei traiectorii hidoase şi feerice în ale cărei legi zornăiau unghiurile cele mai obscure ale armurilor noastre

strada va mânca trecătorul la oră fixă şi el
din pedalele pe care le are sub frunte
va scoate sunete pline de nasturi de sticlă
care cântă toată ziua ţinând apa în braţe
cum ai ţine o salcie şi apa
se va supăra din cauza pianului
se va sui pe catedrala subţire şi de acolo
va răsuci urechea statuii de cânepă
îi va mânca ochii şi statuia
cu sângele pieptănat frumos pe picioare
va culege perdelele crescute în arbori
din sunetele lor va face o nouă statuie care
cu sânge răvăşit pe mână va
aluneca prin tubul de carne al mingei
până la noptierele obosite
până la pălăria de tablă a lui vasco da gama
până la gambele albastre ale femeii
cu sângele încrustat peste care
florile vor aplauda căderea unei saltele
în corpul cu care te culci seara

dar fluturii vor bate tobele la marginea străzii
şi femeia se aruncase dintr-un singur salt
în capul larg deschis al statuii

ea încerca să miroasă zidurile să
se scuture de gânduri ca de insecte dar
insectele îi odeau gândurile care
crescuseră de jur-împrejurul statuii
pe aceste locuri unde după sticlă
lumânarea îşi arăta picioarele pe când vasco
încearcă fundul mării cu degetul

unde vasco da gama adulmecă pulpele
pulpele femeilor cu jartieră
pulpele femeilor cu garduri
pulpele femeilor cu medalion
pulpele femeilor cu o catedrală pe ceafă
pulpele femeilor cu vânt pe sân
pulpele femeilor cu pulpe pe pulpe
şi cu alte pulpe peste aceste pulpe

dar vasco da gama e un alt călător
el miroase apa cu ajutorul lunetei
nările i se prelungesc până la ţărm
pentru că el mănâncă şi capul cârmaciului

ţigaretele o rup la fugă alunecând
spre marginea peisajului unde casa
se plimbă cu mâinile pe cap

acolo e o albină şi o femeie
şi femeia înţeapă albina cu degetul

vasco vasco suspină geamantanul ai
uitat un picior în ultima corabie
şi ţi-a fugit figura spre golf

dar batista îşi arată dinţii spre comandantul
care îşi balansează pendulele din urechi
şi pendulele supărate i-au ars barba
barba a cerut iertare esteticii
estetica a mâncat biscuiţii
urcaţi în obositoarea ascensiune spre gură
din panglicile lor cresc lunete
care se aşează deasupra nasului
ca o decoraţie pe un piept cu nări

manechinele îşi caută braţele
cu un cornet al abundenţei în piept
din care curg nenumărate femei mici
cele mai roşii dintre femeile albe
femei cu ace în degete ca nişte porumbei
care îşi aşteaptă zborul în cărbunele glasului
femei cu urechi cât bisericile
femei cu plante pe pântec şi cu
cicatrice de pâine pe plante

dorm toate actele
actele de căsătorie de mobilizare
actele de tutun de nasture de sticlă
actele de nas în care scrie
cum vasco da gama alunecă în ploaie

fac dragoste cer libertate
egalitate fraternitate paternitate
singurătate şi placarditate
libertatea nu poate să iasă şi
rămâne în gâturi cum ar rămâne
un ac de mazăre într-un apendice

dar taurii vor mânca spectatorii

îţi cresc din subsuori ca o sondă
mâinile lichide mâinile de thuringia
ochii se întorc de jur împrejur şi rămân
dincolo de aceste ferestre
unde vasco da gama îşi ascute dantelele
pune pe dinţi puţină sare
presară pe deasupra caii argintii
şi zice comandante acordă-mi cocarda
dă-mi voie
să-mi instalez de jur-împrejurul gâtului găina
casa să se strecoare prin uşă

când coamele aleargă singure speriate
pe câmpiile halucinante ale gâtului
cu o dublă miscare de la cap la coadă

mâna care se deschide în degete cu o cheie
marea cheie care descuie şi piciorul
şi în picior dorm fluierul şi comandantul
care-mi acordă cocarda
şi-mi cere să nu mănânc zambile când
nuca terorizează oraşele
aleargă după nisip
transpiră tuşeşte şi zice
eu sunt nuca şi vă sperii

dar statuia face echilibristică şi
cântă şi joacă
şi nuca nu mai crede în dumnezeu
ce rău e că nuca nu mai crede
pentru că nu mai ştie porunca a patra
şi are să-mi mănânce femeia
femeia mea supranumită lupoaica
cu părul năvălit din ciorap frumos
şi piciorul muşcă pantofii
pantofii se ascund în călimară
dar vasco da gama se sperie

el nu înţelege nimic din toate acestea
şi cea mai mare libertate este să stea
cu pălăria în ochi în faţa uşii
când uşa se deschide ca o armonică
şi cântă la ea şi-i cade un dinte
dintele devine edelweis
edelweis culege turiştii şi-i adună
adună fuge pe geam şi se scarpină
scarpină e foarte mic şi rece
rece e cu o fată şi fata
se freacă de robinete
dar robinetele sunt nişte insecte
ele au aripi de celofan ca nişte ace
şi de aceste ace se prind oamenii
oamenii care trec halucinaţi pe sub arbori
oamenii care îşi deschid vinele
ca să scoată cadouri utile

oamenii care îşi uită palmele pe garduri
şi palmele se împerechează în aer
fac superbe volute împiedicându-se de sârme
rămânând prinse de stele şi alunecând
cu o ameţitoare iuţeală spre torente

dar albina creşte imensă
ea prinde palmele şi le înşiră pe ac
aripile de catifea se fac pajişti

în care se vede o flacără
peste care plutesc mii de degete de cristal

fiecare deget este frumos ca o femeie
şi-n fiecare femeie curge un fluviu

pe pântec harta este însemnată
cu semne de lână şi cu un semn de var
semnele de lână atrag navigatorii
ca nişte cântece
coarnele lor se izbesc de ele
ochii li se lipesc de aceste stânci
ca nişte ventuze cu pompe

până ce marele navigator osteneşte
se aşează pe-un arbore şi-şi spală aripile
cu un gest lent în care lasă să se vadă
un alt gest şi mai lent care înseamnă
plecarea către noile continente

apele năvălesc înainte spre fluier
plantele coboară în jos spre sâni
şoldurile devin uriaşi palmieri
şi aceste femei vegetale adie

culorile se făcuseră berze
marea zicea întâi şoldul pe urmă tutunul
şi pulpa se deschidea ca o scoică

în fundul ei mâna căuta febrilă arama
arama din care se fabrică morala
arama care se agaţă la gâtul vrăbiilor când
alizeele mătură pieptul navigatorilor

porii zidurilor sunt cele mai superbe dantele
pentru cearceafurile nupţiale
mâinile alunecă pe ele degetele
le sărută frecându-se de căldura lor

în aceste oraşe oamenii îşi mănâncă propria gură
cum ai mânca o unghie sau o haină
şi zidurile îmbrăcate se duc la bal
la balul cuprului şi al teraselor

şi mâinile plutesc în aer se prind în plete
sau se împletesc în ciorapi călduroşi

aceşti ciorapi sunt cei mai cuminţi ciorapi
ei au o gură şi o mustaţă
piatra se aşează pe această mustaţă
şi şoldul se zbate ca un clopot captiv

insectele mele au mâncat toţi oamenii
şi pe străzile pustii ale oraşului
ele defilează păianjenii şi lăcustele
sunt cele mai constantin
ele au seruri perfecte în sârme
şi împung statuia fratelui magic

ele duc în mâini uneltele tainei
degetul dus la buzele decupate
lipite cu grijă de unghiile violete
pleoapele cusute de frunte cu sârmă
din care polipul ronţăie ultima geană
şi iese carapacea de aluminiu

apele pieptenului cad în picături care
se rotunjesc şi devin obiecte
din aceste viori năvălesc armăsarii
armăsarii lichizi pe care e bine să stai
când la mâini degetele îţi cresc ca nişte unghii
şi unghiile ţi se scutură ca nişte pălării

sub ele se ascunde femeia perfectă

ea are în locul mâinilor arbori
şi călătorii osteniţi vin aici de se culcă
dar arborii îi sug şi-i schimbă în păsări
şi călătorii zboară cântând pe alţi arbori
unde e o pâine de asfalt din care
dinţii pălăriei muşcă cu poftă


totuşi cravata nu poate să înghită
pentru că femeia nu plouă
nici eu nu plou
pentru că ne despicăm piepturile cu graţie
şi scoatem din fundul lor un clavecin

el ne măsoară cu un metru de apă
ne face haine frumoase şi ne
duce prin mijlocul câmpului unde
femeile simulează cânepa

braţele noastre subţiri le culeg
şi femele cânepă cântă un cântec războinic
atunci fibrele se desfac şi sânii
plesnesc lăsând să se scurgă
apele marelui canal
pe acest canal e o sondă
oamenii se aruncă cu capul în jos ca un burghiu
sfredelesc pământul cu pletele
şi scot afară minunatul ou pentru dejun

sunetul trezeşte statuia fratelui magic
ea întinde o mână în care sute de scaune
stau comod pe spinările oamenilor

între aceste spinări e una
ea e spinarea lucidităţii
ea are o şiră ca o arcadă superbă şi-n ea
defilează lămpile aprinse

fiecare lampă are un nerv
fiecare nerv o colivie
dincolo de aceasta se întinde
pălăria cea mare a iepurelui
pe care ogarul aleargă sărind
cu o graţie neîntrecută
peste diapazonul de marmură
enormul diapazon care sună continuu